A fost odată un tânăr care vorbea cu codrii şi-i întreba ce se tot leagănă, fără vânt
Adela Luminiţa Rogojinaru, clasa a X-a,
membră a cenaclului literar „Mihai Eminescu”
Ca să-l înţeleg pe Eminescu, am alergat pe ţărm. Mi-am afundat picioarele în nisip şi mi-am ţintuit privirile în mare. Am auzit pescăruşii ţipând şi am ştiut că dincolo de aparenta seninătate a apei se ascunde un zbucium continuu. Nu se vedeau decât patru: eu, nisipul, marea şi soarele. Dar simţeam că dincolo de noi, nevăzuţi mai erau: un codru bătrân fremătând duios, un tei ce-şi scutura frunza, undeva, departe, o iubită plângând şi, pretutindeni, umbra rătăcitoare a unui poet.
Am stat acolo până când soarele a pornit spre apus. Valurile mi se rostogoleau la picioare în suluri de borangic; o undă de înfiorare trecea prin aer, abia simţită. Apoi, soarele s-a topit în mare. A rămas în urmă o noapte strălucitoare de vară, mângâietoare ca o perdea de catifea neagră, albastră.
Îmi închipui că memoria îmi joacă un renghi. Mi s-a părut că dincolo de valurile înnegurate zăresc chipul luciferic al poetului şi, ca o prăbuşire a realului în faţa iluziei, metri întregi de noapte izvorând din ochii adânci, de vizionar.
Ca să-l înţeleg pe Eminescu, am alergat pe ţărm şi i-am găsit sufletul neobosit, la răscrucea dintre cer şi pământ. Stătea de pază, nemişcat şi parcă făcea un legământ mare. Un legământ cu marea, cu cerul, cu munţii şi cu codrii adânci, cu dragostea, cu frumuseţea şi cu veşnicia. Era ca un abur nesfârşit. Pornea din străfundurile pământului şi se pierdea în văzduh. Dintr-o dată aburul se închega şi lua forme omeneşti. Omul de abur, cu ochii de fior îşi întindea braţele înainte. Şi universul se micşora şi-i pătrundea în căuşul palmelor. Apoi uriaşul începea să se joace.
Arunca crâmpeie din cer. Reunea bucăţele de univers. Şi iar le destrăma. Apoi le arunca pe toate în sus cu un gest de supremă sforţare, pentru ca să le prindă iar. La picioarele lui, mulţimea privea fascinată la omul care se juca cu stelele. Dar nu înţelegea nici rostul jocului, nici sensul adânc al gesturilor sale. Şi uriaşul arunca plictisit cerul. Aburul se destrăma, trupul se pierdea în văzduh. Se ridica o pasăre albă, cu aripile înconjurând pământul. Ducea în cioc o pungă cu vise.
Când pasărea s-a pierdut printre nori, punga s-a desfăcut şi visele s-au împrăştiat pe pământ.
Oamenii le-au luat. De atunci, nopţile cu lună şi stelele au căpătat o frumuseţe nouă, nebănuită. S-au aşternut alei lungi cu plopi singuratici. S-au lărgit cărările codrului. Izvoarele au pornit să curgă mai lin. Pasărea albă dispăruse de mult. Dar, oamenii îi auzeau de-abia acum bătăile de aripi.
Foşnetul mării semăna cu fâlfâirea aripilor.
Te atrăgea în adânc. Te chemau mii de voci – o imensă orgă înspumată.
Valurile se târau spre mine ca nişte şerpi interminabili.
Mă înfiora răceala lor şi m-am retras înspăimântată.
Rămăsesem doar patru: eu, nisipul, marea şi vântul. Şi nimeni dincolo de noi.
(articol în „Anii de ucenicie”, revista Liceului pedagogic Slatina, nr. 2, 1979)
Adela Rogojinaru 